#71 / Campania anti-birocrație – război la baionetă; Brexit – ieșirea de sub anestezie; criza de după colț are deschidere la Mediterană + ultima reverență a Pink Floyd.

 

CAMPANIA ANTI-BIROCRAȚIE? Ce naivitate, ce război la baionetă ne-așteaptă.

Jurnalistul Teo Tiță propunea pe blogul său, prin februarie, o lege cu un singur articol: “Nicio instituție nu poate cere de la cetățeni o informație care este disponibilă într-o bază de date a statului”. “Vrea primăria cazier judiciar? Să-l ceară de la poliție. Vrea ANAF-ul din Călărași să știe dacă ești la zi cu impozitele? Să își întrebe colegii din București. Vrea spitalul adeverință de angajat? Să o ia de la Casa de Asigurări”, scria atunci Teo Tiță. A doua zi Moise Guran prelua ideea, o comenta în emisiune și încerca s-o ducă mai departe: trebuie verificat la Serviciul de Telecomunicații Speciale (STS), spunea el, dacă este fezabilă. Era iarnă încă; Guvernul abia lansa “Comisia de tăiat hârtii”; totul părea plauzibil. Părea.

  • de-atunci și până azi “Comisia de tăiat hârtii” a inventariat 1979 de propuneri de simplificări birocratice pentru cetățeni și 791 de propuneri pentru companii;
  • dar, daaaaar:
  • începem în fine să înțelegem că, tehnic vorbind, chiar dacă ar fi adoptată, “legea cu un singur articol” ar fi deopotrivă splendidă și inaplicabilă: fiecare instituție publică din România “e o insulă”, după cum spune Cristian Ghinea, ministrul Fondurilor Europene, motiv pentru care interconectarea rapidă a bazelor de date, pac-pac, e în cel mai bun caz o drăguță de fantezie cetățenească;
  • de ce? pentru că fiecare instituție publică și-a construit propriul sistem IT, în baza propriilor contracte, derulate cu propriii parteneri, selectați prin propriile licitații – vorbim de sisteme, procese și proceduri care s-au articulat și s-au autoreplicat timp de 25 de ani tocmai pentru a rămăne insulare;
  • intuiam cumva, cel puțin unii dintre noi, că beleaua cu birocrația e gravă rău – și că ține de ceva cu mult mai periculos decât de niște amărâte de neglijențe; ce înțelegem însă acum, în fierbințeala verii, e că instituțiile statului român, plătite din banii noștri, nu numai că au făcut contracte idioate dpdv interconectare; aflăm, iată, că unele baze de date cu informațiile pe care statul român le are despre fiecare dintre noi, baze de date plătite din banii noștri, sunt, juridic vorbind, în mâna unor terțe părți;
  • “exista cazuri îngrozitoare”, spune același Cristian Ghinea într-un interviu pentru Hotnews.ro, “în care instituțiile sunt șantajate de firme IT pentru a avea acces la propriile baze de date”;
  • așa se face că sintagma “stat captiv” nu mai sună, în 2016, a metaforă; citim, zilele astea, știri cu titluri precum “Guvernul negociază cu dezvoltatorii sistemelor IT din administrație pentru cedarea drepturilor de proprietate intelectuală”;
  • neglijență, premeditare, corupție – poate toate la un loc?;
  • toate la un loc, cel mai probabil;
  • oricum ar fi – avem, de săptămâna asta, un nou post în schema Guvernului – “coordonator pentru tehnologia informației” – iar menirea lui e să se războiască, în lunile de mandat pe care le are în față, cu “insularismul IT” al administrației de stat; avem și un program numit GovITHub, în care diverși IT-iști sunt chemați “să transforme modul în care statul interacționează cu cetățenii și cu mediul antreprenorial”;
  • ce n-avem? n-avem timp; ne-ar trebui niște timp;

+ Să nu uităm niciodată, indiferent cine-ar conduce guvernul, că birocrația și limitarea accesului la informație sunt în esență un instrument de conservare a puterii, a status-quo-ului. Dacă ar fi vorba doar de neglijență / neștiință, găsitul de soluții n-ar fi decât un exercițiu de problem-solving – și probabil că orice națiune cu nivel mediu de competență / bunăvoință i-ar da de capăt în câteva luni.

BREXIT. Ieșirea de sub anestezie.

POLITIC: Parcă niciodată în timpul vieților noastre Marea Britanie n-a arătat atât de brambura.

  • Conservatorii, cu purtătorii de drapel din timpul campaniei pro-Brexit ieșiți din cărți, abia încep să se regrupeze și să-și caute lider; viitorul premier va fi o femeie, probabil – Theresa May sau Andrea Leadsom.
  • Laburiștii sunt și ei în criză, tot în căutare de lider.
  • UKIP? La fel. Nigel Farage, care de 20 de ani se bate pentru ieșirea din UE, a demisionat pe motiv că prin votul de la 23 iunie și-a atins scopul – și că-și vrea viața înapoi.

ECONOMIC: Șocurile abia încep să se cristalizeze. Lira tremură, e la nivelul de-acum 31-32 de ani față de dolar.

SOCIAL: Evenimentul săptămânii e incendierea unui magazin de produse alimentare românești din Norwich; s-a făcut crowdfunding, s-au strâns 28.000 de lire ajutor.

  • Câți imigranți din UE trăiesc, de fapt, în Marea Britanie? Câți sunt români?
  • Despre ce simțim noi, “europenii de mâna a doua”, scrie în The Atlantic o cehoiaică, Zuzana Boehnova: “For those of us who grew up behind the Iron Curtain with dreams of owning real jeans, the U.K.’s vote feels like a personal rejection”.

Europa unită iubește mai puțin ca niciodată, parcă, ideea de Europă unită; ce la îndemână ne părea unitatea, totuși, când eram despărțiți de Zidul Berlinului.

ROMÂNIA ÎN CIFRE

-900.000 Scăderea numărului de angajați în economia românească față de vârful din 2009. Pierderile cele mai mari, în construcții (-100.000), retail (-115.000) și publicitate (26.000 dintr-un total de 80.000 în 2009). Numărăm, acum, doar 3,88 milioane de angajaţi.

1.088.000 de lei Costul deplasării fostului premier Victor Ponta în Golful Persic în 2015, cf. informațiilor obținute de news.ro în baza legii 544 (aeronavă + cheltuieli de cazare&masă + diurnă pentru staff de 15 oameni). Obiectivul oficial: “consolidarea relațiilor comerciale” precum și “atragerea de investiții din aceste țări în diverse sectoare”. O investiție de aproape 250.000 euro. Care-i ROI-ul?

2.969 lei Veniturile medii pe gospodărie românească în T1 2016 – o creștere de 15% în ultimul an; cheltuielile per gospodărie au fost de 2.552 lei, adică 86% din venituri, cf. INS. Altfel, mâncăm și bem 36,7% din ce producem și investim doar 0,3%. Pe medie, subzistăm.

740.000 Numărul românilor cu restanțe de peste 30 de zile la ratele bancare; e cel mai ridicat nivel din ultimii trei ani.

14 Numărul plăților de taxe pe care o companie medie trebuie să le facă anual în România, față de sub 10 plăți, media în regiune. Suntem codași în tot felul de clasamente, bineînțeles. Cât de codași, aici.

9 Numărul celor care – premieră în România, scrie PressOne – au făcut cerere de renunțare la titlul de doctor acordat de Academia Naţională de Informaţii “Mihai Viteazul” (ANIMV) a SRI; opt dintre ei l-au avut drept conducător de doctorat pe fostul vicepremier Gabriel Oprea. Ce urmează? Nimic. Poți renunța legal la titlu, dar nu există metodologie de retragere.


EUROPA, CRIZA DE DUPĂ COLȚ. Are ieșire la Mediterană, dar nu e Grecia.

După două coperți cu Brexit, “The Economist” ne servește una despre următoarea criză a Europei; titlul e “Italian Job”. “În cel mai bun caz băncile italiene vor înăbuși economia; în cel mai rău vor exploda”, scrie publicația britanică. Iar șeful băncii centrale italiene, citat de Wall Street Journal, legitimează ipoteza: “s-ar putea”, avertizează el, “ca unele bănci italiene să aibă nevoie de ajutor”. Mio Dio.


 

DICTATORII FAVORIȚI AI LUI TRUMP. Ce de-a lucruri bune fac totuși “băieții răi”.

Candidatul republican la președinția SUA, care-și mai așteaptă doar nominalizarea oficială, continuă să spele harnic imagini de dictatori; săptămâna trecută pe lista lui a pătruns și Saddam Hussein (“He was a bad guy, really bad guy. But you know what he did well? He killed terrorists. He did that so good”). Alți tipi despre ale căror talente ignorate Donald Trump vorbește prin show-urile lui electorale sunt Vladimir Putin și Kim Jong Un – oameni “puternici, nu cum avem în țara asta” (oameni pe care însă Casa Albă îi sancționează sistematic în materie de drepturi ale omului). Ce i-ar mai crește popularitatea lui Trump în România, dacă ar zice ceva de bine și despre Ceaușescu.


 

PRESA ȘI CITITORII EI. Primele date oficiale care adună audiențele hârtie + site + Facebook + aplicație de mobil

Despre primele cifre de Audienţă 360 date publicității de BRAT a scris, pe Mediafax, Iulian Comănescu (articole pe aceeași temă găsiți din când în când aici). Idei principale:

  • din totalul de 69 de publicații înscrise în studiul clasic, doar 14 au solicitat date de audiență 360; printre ele și trei publicații de business („Ziarul Financiar”, „Business Magazin”, “Cariere”);
  • clasamentul e condus, după cum era de așteptat, de tabloide; iar “Libertatea” e certificată acum drept singura publicație din România cu o audiență 360 care depășește 1 milion de cititori;
  • urmează „Adevărul”, cu 672.000 de cititori 360, faţă de 131.000 pe hârtie;
  • ce-ar mai fi de reținut, dincolo de audiențele propriu-zise, sunt cifrele care dau măsura subfinanțării presei: “Dacă în 2008, anul de vârf al pieţei media”, scrie Comănescu, “cheltuielile de publicitate erau de 82 mil. de euro pe print şi 16 mil. pe Internet, estimările pe 2016 sunt de 14 mil. pe print şi ceva de genul a 20 mil. pe Internet […], conform Media Fact Book 2016”.

Asta înseamnă că ziarele și revistele au pierdut, la capitolul publicitate, 64 din cele 98 mil. euro atrase 2008 (de veniturile din tiraj, care s-au prăbușit și ele, nici nu mai vorbim). Nu-i greu de dedus, cu astfel de cifre, de ce presa românească mainstream șchioapătă grav în materie de substanță. Venituri mici = puțini angajați = heirup = CLICK AICI, N-O SĂ-ȚI VINĂ SĂ CREZI (cea mai facilă cale de făcut/monetizat audiența, doar știți).

+ În timpul ăsta noi, cititorii, contribuim cu zero lei la finanțarea directă a conținutului – și suntem în același timp furioși că presa nu-și face treaba. Nici n-o să și-o facă, cât timp veniturile nu-i vin niciodată direct din “contractul cu cititorul” care să dea un bănuț pe informație, ci doar via “cititorul monetizabil”, “cititorul-gratis”, ademenit prin “CLICK AICI”; jurnalismul bun, de impact, e o creatură bizară – o meserie cu misiune publică, dar fundamental dependentă de sănătatea unui mecanism de business privat (care azi mai supraviețuiește doar din monetizarea audienței prin advertising). Povestea meseriei, logica ei de funcționare, le puteți vedea în “Spotlight”, “The Insider”, “All The President’s Men”. Și, cel mai recent în România, în “Criza dezinfectanților” – o anchetă care a crescut tirajul GSP cu zero exemplare.

#DEȘTIUT # DECITIT #DEGÂNDIT #DEÎNCERCAT

UN THRILLER CONTABILO-JURNALISTIC, asta ne promite Steven Soderbergh – care a anunțat va produce (și poate chiar va regiza) un film despre Panama Papers. Nu e primul film cu intrigă încâlcită, non-hollywoodiană; criza din 2008 ne-a dat deja “The Big Short”, “Too Big To fail”, “Inside Job”, “Margin Call”.

D088 VS UE. O companie din România a făcut jalbă la UE împotriva formularului de TVA D088, iar Comisia Europeană a declanșat procedura de infringement. E încâlcită povestea; dacă vreți detalii, explică E&Y aici.

SKYPE MEETINGS, un serviciu nou & gratuit pentru companiile mici. Testați-l, dacă Google Hangouts nu vă mulțumește. Zece participanți la ședință în primele două luni.

N-AȚI ÎNȚELES CARE-I TREABA CU 3D PRINTING? Vedeți aici. Durează 58 de secunde. Te trec fiori.

DOUĂ TEXTE DESPRE POLITICĂ. Primul e despre viitorul lui Dacian Cioloș, care la instalare spunea că în toamna lui 2016 își încheie mandatul de premier. Al doilea e despre viitorul lui Liviu Dragnea, care acum câteva zile spunea că nu exclude varianta ca, în toamna lui 2016, să devină premier.

DE CE NU PUTEM SCOATE BANI LA IMPRIMANTĂ? Pentru că tehnologia e deșteaptă și ne dă peste mână. Nu credeți? Încercați. A testat și Nic Sârbu, care ne explică aici șmecheria.

POVESTITORII BUNI – “storyteller-ii”, cum li se zice – nu doar că vând mult mai bine, dar sunt și mult mai fericiți. Scrie despre asta un ziar serios, Wall Street Journal.

PINK FLOYD, ULTIMA REVERENȚĂ. David Gilmour, voce & chitară a Pink Floyd – care în martie a făcut 70 de ani – a revenit în Pompeii (oamenii ăștia care continuă să fie relevanți și la 70 de ani; ce copleșitori sunt, totuși).

  • Gilmour s-a întors, deci, în Pompeii, “un loc bântuit de stafii”, cum spune el – sunt deja 44 de ani de la legendarul “Live in Pompeii” (1972) – și a susținut două concerte acolo (povestea lor ne-o spune Rolling Stone). Primul dintre concerte a fost pe 7 iulie – și probabil că data nu-i un accident, pentru că:
  • Pe 7 iulie 2016 s-au făcut zece ani de la moartea lui Syd Barrett, spirit fondator al trupei; “crazy diamond”. Găsiți pe Youtube un splendid documentar BBC despre el, “Pink Floyd – The Story of Wish You Were Here”; în caz că trupa asta a avut un rol în istoria relației pe care o aveți cu muzica, n-o să regretați cele 60 de minute investite. Filmul e impecabil (nu și subtitrarea automată; dați-i OFF).

 

Comments

comments